Egipt – versuri

În Egiptul Străvechi – Mihai Eminescu

În Egiptul străveziu, cu piramidele-n soare,
Unde Nilul despletit de pe munți și din izvoare
Curge veșnic în câmpie, ca un fluviu de-argint,
În Egiptul cel străbun, al bătrânului pământ,
Colosale piramide și de sfinxe lungi șiraguri
Stau ca urme de gigantici, semne vechi de veacuri,
Iar pe cerul fără nouri, zeii vechi mândri privesc
Cu priviri încremenite, mii de ani cum se topesc.

Nici o umbră de durere, nici un zâmbet înviorat
Nu-i pe fața lor de piatră – doar un zâmbet înghețat,
Peste glie, peste ape, peste câmpurile verzi,
Peste râurile line, peste Nilul cel măreț.

Nici un sunet nu răzbate din Egiptul plin de dor,
Doar țiuitul aspru al nisipurilor în zbor,
Cum se mișcă nestingherit de vânturile aspre
Stârnind valuri de nisip peste urmele de pași.

Veacuri trec și se întunecă, iarăși veacuri răsar blând
În Egiptul plin de taină, pe sub cerul mândru și sfânt,
Iar Nilul curge veșnic, ca un fluviu de-argint,
Peste câmpuri și grădini, peste munți, peste pământ.

Reflectarea Egiptului în Opera lui Eminescu

Mihai Eminescu, cel mai mare poet al României, este cunoscut pentru versurile sale care surprind profunzimea emoțiilor, complexitatea gândirii și frumusețea naturii. În poezia „În Egiptul Străvechi”, Eminescu ne duce într-o călătorie poetică în timp, către o civilizație antică și misterioasă. Acest poem nu doar că evidențiază fațetele unei societăți dispărute, dar evidențiază și modul în care istoria și natura umană sunt invariabil legate.

Egiptul Antic fascinează prin istoria sa complexă și prin monumentele sale mărețe, așa cum sunt piramidele și sfinxurile. Eminescu reușește să surprindă această măreție și nemurire a Egiptului Antic prin descrierea piramidelor care strălucesc în soarele etern și a Nilului care curge veșnic. Prin aceste imagini, el evocă sentimentul de timp suspendat și de continuitate a civilizației egiptene, care a lăsat o amprentă de neșters în istoria umanității.

Fiecare vers al poeziei este plin de sensuri multiple și simboluri care ne fac să reflectăm asupra trecerii timpului și asupra fragilității vieții umane. De exemplu, expresia „zâmbet înghețat” sugerează atât permanența, cât și efemeritatea vieții. Piramidele, deși sunt structuri durabile, simbolizează trecerea timpului și schimbarea inevitabilă, în timp ce zâmbetul înghețat poate sugera nemurirea artei și a culturii, chiar și atunci când oamenii care le-au creat sunt demult dispăruți.

Pe de altă parte, Nilul reprezintă forța vitală a Egiptului, un simbol al continuității și al vieții. Acesta nu doar că hrănește pământul, ci este și un martor tăcut al istoriei care se desfășoară în jurul său. În poezie, Eminescu folosește fluviul ca o metaforă pentru permanență și schimbare, sugerând că, deși civilizațiile pot să dispară, natura își continuă mereu ciclul.

Un alt aspect important al poeziei este liniștea și solemnitatea care o îmbracă. Descrierea Egiptului ca fiind lipsit de sunet, cu excepția vântului care stârnește nisipul, evocă o atmosferă de pace și de reflecție. Această liniște poate fi interpretată și ca o metaforă pentru înțelepciunea acumulată de-a lungul mileniilor, un mesaj subtil al poetului că există o frumusețe și o ordine în tăcerea care vine odată cu cunoașterea și înțelegerea profundă a lumii.

În concluzie, „În Egiptul Străvechi” este o capodoperă a poeziei eminesciene, o lucrare care nu doar că ne oferă o imagine vie și impresionantă a unei civilizații dispărute, dar și ne invită să reflectăm asupra marilor întrebări ale existenței: trecerea timpului, permanența și efemeritatea vieții, frumusețea și tăcerea istoriei. Eminescu, cu geniul său poetic, ne oferă o lecție despre cum arta poate transcende timpul și poate păstra vie memoria unei lumi de mult apuse.